Prolog

 

Aburi fierbinţi ieşeau din nările cailor pierzându-se în pâcla groasă.

Tribunul avea nervii întinşi la maxim, tresărind cu fiecare creangă ce se rupea sub greutatea carelor. Se întreba ce o fi în sufletele legionarilor pe a căror feţe putea citi cu uşurinţă frica şi încordarea.

„Ne mişcăm prea încet, mult prea încet…”

Călărea în faţa formaţiei, aşa cum îi era obiceiul, avându-l în dreapta pe centurionul Aponius. Întoarse capul pentru a calcula distanţa până la care ochii obosiţi percepeau formele fantomatice ale oamenilor şi animalelor; din cele şase căruţe încolonate el putea zări cu greu până la a treia.

„Nu îmi este frică de moarte! Zeul războinicilor veghează asupra noastră. Oh, atotputernice Marte, fie-ţi milă de toţi tinerii aceştia! Un singur drum şi gata, libertate!”

Mergeau prin ceaţa aceea blestemată de la primele ore ale dimineţii şi nimeni nu se aşteptase la o astfel de capcană prin trecătoare. A fost nevoit să folosească toţi caii disponibili pentru ultimul său transport de aur la Ulpia Traiana, în total 32 de animale de povară şi 60 de soldaţi care trudeau la urnirea preţioasei încărcături prin zăpada încă troienită.

–       Împinge-ţi puturoşilor! se zburli unul dintre legionari la camarazii săi ce se opreau din când în când pentru a-şi trage năduful.

–       Taci dracului Postumius! ordonă tribunul mai mult şoptit. Vrei să afle toată Dacia că noi suntem aici?

Singura lor atenţionare în faţa unui atac al barbarilor erau cei doi „venatores”, iscoade călare, unul în faţa formaţiei şi celălalt din urmă; însă de ceva timp parcă intrară în pământ. Liniştea apăsătoare dădea frâu liber imaginaţiei, schimonosind logica naturii în creaţii hidoase ale Infernului.

–       Priviţi în faţă! atenţionă centurionul mormăind către comandant. Ce o fi aia?

O umbră distorsionată se îndrepta rapid spre ei sărind cu paşi mari. Simţurile le încremeniră încercând din răsputeri să desluşească forma apariţiei ce părea să poarte gând rău venind să le fure sufletele.

–       Un cal, murmură tribunul.

–       O fi de-al nostru? bâigui centurionul cu spaima în suflet.

–       Stai să se apropie…; animalul, speriat la rândul său, îi ocoli în ultimul moment trecând pe lângă coloana ce înţepenise. Da, e al unui venatores, dar călăreţul… lipseşte.

Legionarii din spate nu ştiau ce se întâmplă şi nici motivul opririi, dar de teamă nu cutezau să întrebe, privind înlemniţi caii legaţi de căruţe ce nechezau încercând parcă să fugă.

–       Liniştea nu a prevestit niciodată ceva bun. Ce facem? Trimitem alte iscoade să afle ce s-a întâmplat?

–       Nu te grăbi Aponius! Ordonă oamenilor să…

Tribunul Titus Avitius nu apucă să termine comanda că un sunet de atac scos printr-un corn dacic brăzdă văzduhul. Înfiorătorul semnal veni din stânga lor; imediat se repetă în dreapta dezorientându-i şi a treia oară exact din faţă. Întâia săgeată străpunse gâtul calului mânat de centurionul Aponius făcând ca animalul să se ridice în două picioare, aruncându-l la pământ.

–       Dacii! zbieră unul din soldaţi.

Prima salvă dată de arcaşi îi năuci pe romani, care alergau din faţa cailor speriaţi şi scăpaţi de sub control.

Titus Avitius scrută orizontul zărind mai multe siluete de războinici cu a lor cuşmă înaltă pe cap. După blănurile groase cu care erau îmbrăcaţi aceştia se asemănau mai degrabă cu o haită de animale sălbatice, urşi treziţi din hibernare. El ştia prea bine ce aşteaptă, cinci salve de săgeţi după care atacul în forţă dat de cel mai puternic războinic al lor, ce întotdeauna se avânta primul. Toţi legionarii săi erau pe propriile picioare deoarece caii îi folosise la tractarea carelor şi acum animalele fugeau care încotro. Ce era de făcut? Să-şi încerce scăparea prin viteza calului? Să-şi părăsească toţi oamenii care dezorientaţi căutau să îmbine o formaţie? Sub nicio formă! Niciodată nu dăduse în spate din faţa inamicului. Oricum, nu ar fi reuşit; zăpada era prea mare pentru a porni în goană şi barbarii deja îi încercuiră.

Înhăţă scutul prins de coapsa stângă a calului şi îl propti bine pe antebraţ. Nu mai avea rost să stea călare, cel mai bine luptau în formaţie. Încerca să se împingă în grumazul calului pentru a sări dar o săgeată bine ţintită îi străpunse umărul drept, doborându-l. Se ridică nemaiavând timp să o scoată şi cu podul palmei izbi în băţul subţire pentru a-l rupe, dar fără succes. Introduse iarăşi antebraţul în chingile scutului, scoţând apoi gladiusul cu mâna dreaptă. În spatele său legionarii se grupau sub protecţia îmbinată a scuturilor, încercând să se deplaseze spre el.

–       Legionari, în formaţie către mine! La mine! urla cât îl ţineau plămânii.

Era prea târziu, „sălbaticii” porniră atacul. Primul barbar încercă o lovitură la cap, se feri de sabia lungă izbindu-l cu scutul în piept şi o împunsătură de gladius la gât. Braţul îi sângera groaznic, cu forţa şi mobilitatea reduse, durerea… nu mai conta. Următorul încercă tot de sus, opri cu apărătoarea din metal, spintecând apoi pieptul duşmanului. Acum avea ocazia să ajungă în formaţie dar, un fulger trecu prin cuirasă crestându-i adânc lorica şi spatele; se întoarse evitând a doua lovitură şi îl păli pe inamic în cap. Puterile i se scurgeau când un sălbatic mai mare decât un urs, observându-l, venea spre el; stopă izbitura în scutum însă apărătoarea cedă puternicei furii, falxul inamicului tăind pavăza şi antebraţul până la os. Încercând să oprească impactul decisiv cu gladiusul care, sleit de puteri abia îl ţinea în mână, simţi sabia curbată despicându-i acelaşi umăr drept. Din forţa loviturii se prăvăli la pământ, de unde nu mai avea tăria să se ridice.

Aştepta ca în orice clipă lovitura finală, de obicei înfingerea falxului în inimă, să-i pună capăt suferinţei. Privea către înălţimile cerului prin ceaţa groasă ca un val de fum, având în faţa ochilor soţia şi copii. Văzând moartea drept o dulce alinare a durerilor trupeşti, numai gândul la ei nu-l lăsa să renunţe.

Capitolul I – Titus Avitius Germanus


–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––