Uniţi în cuget şi simţiri

Pentru articolul de astăzi am o misiune uşoară. Vă postez un comentariu, de mare însemnătate şi adevăr, plus răspunsul meu. Mai mult de atât… nu ştiu ce ar fi de spus.

Comentariu la articolul – Vom găsi scrierile dacilor? 2:

Nu lipsa tehnologiilor si tehnicilor este marea problema a arheologiei romanesti. Ele exista si nu sunt deosebit de scumpe. La nivel de individ ele par scumpe, la nivel de grup sau organizatie ele sunt acceptabile. Unele dintre tehnici nici macar nu necesita aparatura (Remote Viewing si Radiestezia).

Marile probleme sunt:
Reauavointa- se pare ca foarte multe obiecte au disparut, unele chiar din muzee. Cine, unde, cand? Parca nici nu mai conteaza.

Neincrederea- cu toate ca exista multe organizatii care sunt orientate catre cercetarea antichitatii poporului roman nu exista o unire in “cuget si simtire”. Aceste organizatii nu se pot uni. O astfel de unificare ar putea sa adune sub un singur “steag” oameni de valoare si resurse.

Lipsa de educatie (sau de curaj)- cei care interpreteaza descoperirile arheologice ori nu inteleg peste ce au dat, ori nu pot sa explice, ori nu vor sa iasa din anumite tipare (de frica marginalizarii din breasla).

Răspuns:

La acest comentariu ”superior calitativ” nu pot să răspund decât cu maximă responsabilitate:
În primul rând vă mulţumesc pentru accesarea acestui blog, mă onorează prezenţa dumneavoastră deoarece pregătirea şi valoarea unui om sunt uşor de recunoscut.
Ca să fiu sincer şi obiectiv; sunt un român mândru de ţara mea, fac tot ce îmi stă în putere ca să promovez valori naţionale şi nu în ultimul rând, pasionat înfocat al istoriei antice.
În ultimii doi ani m-am documentat cu ardoare pentru scrierea a două romane în care respect adevărul istoric şi anume: dacologie, numismatică, heraldică şi arheologie. Nu sunt profesor de istorie, arheolog sau alt gen de specialist dar din câte am citit în comentariul dumneavoastră nu pot decât să afirm că sunt de acord cu cele spuse în proporţie de 100%.
Sunt la curent cu ce se întâmplă chiar în acest moment, de exemplu, în munţii Orăştie; profanare, furt din Patrimoniul Cultural Naţional, nepăsare şi impasibilitate din partea organelor legal acreditate să se ocupe de descoperirea, inventarierea, restaurarea şi păstrarea bunurilor.
Legat de educaţie şi mentalitate, cu asta mă lupt, sau ne luptăm şi din nefericire nu văd o rază de speranţă în redresarea sistemului educaţional românesc. Îmi este teamă pentru viitorul copiilor noştri şi îmi spun mereu: ”Bine că am făcut şcoala atunci când am făcut-o şi nu acum.”

Pentru o ”unire în cuget şi simţiri” am creat acest blog, mândria de a fi român şi în asta încă mai cred. Sunt multe semnale de tras şi oameni care îşi fac datoria de sensibiliza publicul larg, dar din nefericire mediatizarea este insuficientă deoarece nu creşte ”rating-ul”, pe român nu îl interesează că ţara se cheleşte de păduri, străinii ne văd pe toţi hoţi şi analfabeţi, ci se uită după ţâţe şi toate rahaturile care ocupă spaţiul de emisie al tuturor trusturilor în proporţie de 90%. În consecinţă, toate publicaţiile, posturile radio sau tv, promovează ce se cere. Şi ce se cere? Prost gust.
Comentariul dumneavoastră m-a onorat, făcându-mi plăcere să vă răspund. Vă aştept cu drag, de câte ori doriţi.
Cu respect!

O scurtă povestire la final aşa, ca fapt divers:

Zilele trecute mă aflam în cafeneaua X din Iaşi în compania unui mare scriitor, critic literar, fost profesor universitar, doctor în istorie şi multe alte distincţii. Atmosfera era una strict literară, serioasă şi infinit folositoare mie care purtam o discuţie cu acest domn, numele este reprezentativ dar prefer să nu îl dau, care a publicat în vasta sa experienţă peste 45 de lucrări. Brusc şi prin surprindere, glumesc, o chelneriţă deschide tv-ul de deasupra capetelor noastre. Din întâmplare, la acea oră era emisiunea lui Măruţă şi acesta avea invitată o tânără drăguţă, inteligentă şi cu înalte calităţi morale care reies din următorul dialog ce îl reproduc cât mai exact:

– Şi spune-mi, cu ce te ocupi tu pe acest site?

– Păi, este un site unde eu şi mai multe fete suntem sclavele utilizatorilor fideli.

– Şi ce anume faceţi? Dă-mi un exemplu concret şi ieşit din comun.

– Păi, chiar ieri un client mi-a cerut să-mi schimb chiloţeii de cât mai multe ori în două minute…

– Aveţi mulţi clienţi?

– Mai mulţi decât putem face faţă.

Distinsul domn mă priveşte şi îmi spune cu mâhnire:

– Mă, da n-ar chema şi ei în emisiune un scriitor, un istoric, om de ştiinţă sau profesor…

Mai mult, no comment.

Vom găsi scrierile dacilor? 2

Acest ”ecograf” poate detecta deformarea semnalelor electrice, magnetice şi electromagnetice, descoperind ape freatice subterane, filoane de aur sau straturi de carburi.

Noile tehnologii vor imita sistemul de transmisie al televiziunii în culori. Orice semnal, fie el sonor, electric,  magnetic sau electromagnetic, se transmite cu 3 semnale diferite, care se transformă în 3 semnale electrice diferite, rezultând în final o fotografie digitală în trei culori. Cu un buton de reglare fotografia va fi adusă la cea mai clară vizibilitate, forma în care se memorează sau se transmite la distanţă.

Cercetarea se va realiza în funcţie de cerinţele locale. De exemplu, dacă vrem să descoperim templul subteran din Piramida muntelui Ceahlău, căutăm sau facem o deschidere într-un munte de granit. Amplasăm traductoare ecografice în jurul muntelui, începem să lovim cu pikamerul în diferite puncte ale muntelui. Se pot folosi trei feluri de lovituri: lovitura pe o nicovală de fier, lovitura pe o piesă de lemn. Se caută cei mai potriviţi traductori pentru ca figura să iasă în evidenţă.

Dacă vom căuta într-o rocă mai moale, căutăm peşteri cunoscute, cum ar fi Căliman, la Polovracii, sau la peşterile de cretă din Dobrogea. În interiorul peşterilor unde ne aşteptăm să fie tainiţe zidite, astupate cu materiale de protecţie contra umezelii, vom căuta cele mai adecvate traductoare care să pătrundă prin pereţi. Dacă vom căuta necropole în Dobrogea şi chiar în Deltă, ne trebuie traductoare care să scoată în evidenţă diferenţa de densitate a straturilor moi. Ştim că un vas de ceramică va reacţiona diferit undele sonore, ca şi dintre pereţii unei gropi de mormânt şi pământul cu care se umple groapa poate fi detectată, dar e greu să urmărim un mormânt de 2000 de ani, cum ar fi al lui Ovidiu. Obiectele de cult, armele şi banii vor fi găsite cu detectorul de metale.

O metodă de a stabili traseele peşterilor din munţi este aceea a aerosolilor aromaţi. De exemplu, dacă etanşăm intrarea în peştera Polovracii şi introducem un aer aromat şi colorat, acesta va ieşi în evidenţă prin vedere sau miros, pe tot parcursul traseului care se zice că ar avea 30 de kilometri şi o altă ieşire în Ardeal. Această aparatură poate fi folosită şi la cercetarea tainiţelor din catacombele de sub oraşe, cum ar fi Bucureşti, Brăila,… care conţin valoroase informaţii istorice. Alte locuri de interes major ar fi cele care poartă încă numele de Grădiştea şi Linia, ca şi davele indicate în hărţile antice. Se crede că ”Grădiştea” era un centru de observare astronomic, de semnalizare strategică, de urmărire şi înregistrare meteorologică; iar ”Linia”, o bază cu puncte pe repere, măguri şi copaci faţă de care se înregistra poziţia soarelui şi lunii la răsărit în fiecare zi. Aceste poziţii se consemnau cu nişte pietre colorate, amplasate în anumite calendare.

Davele descrise în hărţile antice ce cuprindeau Dacia erau amplasate aproape de localităţile unde se regăsesc astăzi principalele oraşe ale României. Specialişti în dacologie dotaţi cu programe şi aparatură vor scoate foarte curând din pământ documente scrise în limba daco-romană.

Continuarea în articolul următor.

Vom găsi scrierile dacilor?

Civilizaţi dacică în care s-a dezvoltat economia, medicina, legislaţia, arta militară, metalurgia şi agricultura, nu putea exista fără o scriere şi alfabet propriu. Noi nu avem nicio carte scrisă de daci şi aflăm despre ei din izvoare străine. Nu ştim nimic despre alfabetul dac, nici cel folosit în timpul regatului, nici cel folosit în perioada creştinării. Încă ne mai întrebăm de unde vine numele de ”român” şi facem speculaţii pe această temă.

Scrisul a existat şi trebuie să se găsească pe undeva. Tezaurul de la Pietroasa dovedeşte că se scria pe obiecte de cult ce dovedea culmea rafinamentului artistic, ca şi tezaurul de la Sinaia ce dovedea că se scria pe plăcuţe de aur, care din păcate au fost topite. Manuscrisele de la Marea Moartă s-au păstrat în vase cu nisip. Scrierile primilor creştini de la noi, s-au scris pe pergament şi s-au putut păstra în vase acoperite cu ceară sau cu cenuşă.

Undeva astfel de dovezi trebuie să se găsească ”pe pământul plin de lacrimi, oase şi comori”. Trebuie să avem dorinţa, inteligenţa şi norocul de a le găsi. Ne vor ajuta două descoperiri tehnico-ştiinţifice relativ recente, tehnica celulară şi internetul.

Tehnica celulară este folosită astăzi la telefonul mobil, la care s-a adăugat fotografia color înregistrabilă şi transmisibilă. Urmează ca în acelaşi aparat să se implementeze şi alte funcţii. Un ecograf , folosind ultrasunete şi infrasunete, transformă diferenţa de densitate a rocilor în imagini color, înregistrabile şi transmisibile, stabilind distanţa şi compoziţia unor cavităţi. Aşa se pot descoperi tainiţe închise, chiar dacă sunt acoperite cu pământ. O firidă, nişă închisă şi astupată, ca şi un mormânt săpat de 2000 de ani se pot descoperi cu acest detector.

Mulţi vor visa să găsească tezaurele lui Decabal sau Vezina, dar ne-am mulţumi cu descoperirea mormântului lui Ovidiu sau al prietenilor lui, regi şi prinţi ce scriau poezii în limba dacă. Aşa s-ar descoperi de la suprafaţă, peşteri subpământene sau chiar Kogaionul, marele sanctuar al lui Zamolxe. Acelaşi aparat poate fi făcut detector de metale, indicând localizarea şi forma obiectelor de metal.

Continuarea în articolul următor.

Zamolxe

Puţine referinţe antice descriu, nu întotdeauna la fel, zeul suprem al daco-geţilor, Zamolxis prezentându-l fie ca pe o divinitate htonică , fie personificând cerul sau prin cumul de atribute-erou civilizator, zeu mesianic, învăţător şi judecatăr al oamenilor vii şi gazda cerească prielnică şi mântuitoare a morţilor, arătându-ne deci o divinitate totală.

Comentatorii istoriei dacilor au ocolit adesea tocmai elementele din care se poate deduce, cu minimă incertitudine, că Zamolxe a fost un erou naţional, unul din acele personaje ilustre pe care mitologia le numeşte ”iniţiaţi”, ceea ce se întâmplă de obicei în epoca de formarea miturilor, când, după dispariţia sa, eroul, care a fost învăţator şi judecător al poporului său , a fost transformat în zeu.

Izvoarele antice sunt puţine şi incerte:

„Astfel se spune că un oarecare get, numit Zamolxe, a fost sclavul lui Pitagora. De la filosof a obţinut oarecare informaţii despre fenomenele cereşti, în timpul peregrinării sale în Egipt. Întors în patrie, Zamolxe a dobândit respectul cârmuitorilor şi pe al poporului, ca talmăcitor al fenomenelor cereşti. În cele din urmă a izbutit să-l convingă pe rege să şi-l facă asociat, ca pe un om ce avea însusirea de a dezvălui voinţa zeilor. La început i s-a încredinţat doar funcţia de sacerdot al celui mai venerat dintre zeii lor, iar apoi l-au proclamat zeu pe el însusi. Zamolxe şi-a ales o anume peşteră, inaccesibilă tuturor celorlalţi, si acolo îţi petrecea viaţa, întâlnindu-se rar cu oamenii, afară de rege şi de dregătorii lui. Regele , când a văzut că oamenii sunt mult mai supuşi faţă de el decât mai înainte, ca faţă de unul care le dă porunci după îndemnul zeilor, i-a dat tot sprijinul. Acest obicei a dăinuit până în vremea noastră; după datină, mereu se găsea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geţi acest om era chiar numit zeu. Până şi muntele cu peştera a fost socotit sfânt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este Kogaionon, la fel ca al râului care curge pe lângă el. Apoi când peste geţi a ajuns să domnească Burebista, împotriva căruia divinul Cezar s-a pregătit să pornească o expediţie, această cinste o deţinea Deceneu. Iar practica pythagoreică de a se abţine de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de Zamolxe.” (Strabon, Geografia)

„După aceea am aflat de la helenii care locuiesc în Hellespont şi în Pont, că acest Zamolxis ar fi trăit in Samos ca sclav al lui Pitagora, fiul lui Mnesachos. Dobândind, după aceea libertate, ar fi strâns multă bogăţie şi astfel, cu averea câştigată, s-ar fi întors printre ai săi, bogat. Deoarece tracii trăiau în cumplită sărăcie şi erau lipsiţi de învăţătură, acest Zamolxe, întrucât trăise printre eleni, îndeosebi în preajma lui Pitagora, omul cel mai inţelept al Helladei, cunoscând astfel modul de viaţă ionian şi nişte moravuri mai de soi decât cele din Tracia, a cerut să i se clădească o sală de primire unde le oferea ospeţie, cetăţenilor de vază; în timpul ospeţelor, îi invăta că nici el, nici oaspeţii săi, nici urmaşii lor, nu vor muri vreodată, ci numai se vor muta intr-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătaţile. În tot acest răstimp, cât îşi găzduia oaspeţii vorbindu-le astfel, poruncise să i se facă o locuinţă subterană. Când locuinţa a fost gata, el a dispărut dintre traci, coborând în adâncimea încăperilor subterane, unde a stat ascuns trei ani.Tracii l-au regretat şi l-au bocit ca pe un mort. Dar în al patrulea an, a apărut iarăşi dinaintea tracilor, făcându-i astfel să creadă tot ce le spunea. Iată ce istorisesc helenii că ar fi făcut.Întrucât îl priveşte pe Zamolxe,ca şi locuinţa lui de sub pământ, eu nici nu tăgăduiesc toate câte s-au spus, nici nu le cred însă prea mult. Cred totuşi că acesta a trăit mult înainte de Pitagora. Dar de nu va fi fost Zamolxe decât un om ori nu va fi fost decât un zeu de pe meleagurile Geţiei, îl părăsesc.” (Herodot, Istorii)

„La fel este şi acum cu descântecul nostru. L-am învăţat acolo, în armată, de la unul dintre medicii traci ai lui Zamolxe, despre care se spune că îi fac pe oameni nemuritori. Iar acel trac mă încredinţa că au dreptate confraţii săi din Hellada să sprijine ceea ce ziceau adineauri. Dar, a adăugat el, Zamolxe, care e regele nostru, dovedeşte, ca un zeu ce este, că tot aşa cum nu se cuvine să încerci a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să ţinem seama de trup, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a cauta să tămăduim sufletul ; pricina pentru care cele mai multe boli nu se supun artei medicilor Helladei este că ei nesocotesc întregul, pe care ar trebui să-l îngrijească, iar dacă acestui întreg nu-i merge bine, nu poate să-i meargă bine nici părţii.” (Platon, Charmides)

Din reperele antice se poate trasa un contur al personalităţii de zeu a lui Zamolxe care ca daimon get (Herodot) avea un raport cu un sistem de mistere iniţiatice (magia psiho-medicală-[Platon] şi mitul unitătii trup-spirit [divinitate-omenire] confirmată de trimiterea la calendarul specific dacic. Caracterul de zeu urano-solar este subliniat de lipsa acoperişurilor la templele dacice, zeul era adorat pe vârfuri de munte (Kogaion), de ritualul funerar (incinerarea sugerează ridicarea la cer odată cu fumul) şi cu atât mai mult de ritualul trimiterii solului la Zamolxe, care soli, aruncaţi fiind în sus ca să cadă în suliţe, se credea că vor ajunge sus la zeu în cer nu ca umbre ci corporal (trupul lor era împiedicat să moară având contact cu pământul şi desigur după jertfă trupul era ars pe rug).

Herodot ne arată şi ritualul trimiterii solului:

„tot la al cincilea an, ei (geto-dacii) trimit la Zamolxe un sol, tras la sorţi, cu porunca să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii dintre ei primesc poruncă să ţină trei suliţe (cu vârful în sus), iar alţii, apucând de mâini şi de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zamolxe şi ridicându-l în sus îl aruncă în suliţe. Dacă–străpuns de suliţe–acesta moare, geţii socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului zicând că este un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit pe altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă. Aceiaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţă divinitatea (care provoacă aceste fenomene) deoarece ei cred că nu există alt zeu în afară de al lor”. Herodot ,Istorii

Multitudinea de aspecte ne pot ajuta să construim un portet mitic, astfel Zamolxe a fost : DAIMON GETIC (Herodot), INIŢIAT (Strabon, Iordanes, Herodot), MEDIC PSIHOTERAPEUT (Platon), LEGISLATOR (Diodor din Sicilia), PROFET (Strabon), MARE PREOT ŞI REFORMATOR RELIGIOS (Herodot, Iordanes, Strabon), ZEUL CARPATIC AL NEMURIRII (Al.Busuioceanu), ZEU TOTEMIC URS (R.Vulcanescu), ZEUL-MOŞ (N.Densusianu).

În linii mari doctrina zamolxiană respectă urmatoarele principii: nemurirea ca atare (Herodot) sau imortalitatea sufletului (neexistând credinţa celtică în metempsihoză); vindecarea prin corelaţia trup-spirit ceea ce indică omul integral (Platon); ascetismul-urmărind să nu folosească nimic viu în hrană; predicarea curajului (Strabon) ;cunoaşterea astrelor (Iordanes); morala dreptăţii şi a cinstei (Herodot).

Kogaionul dacic 2

4. Un argument interesant îl constituie şi oronimul Pion, numele vechi al Ceahlăului. Locuitorii de la poalele muntelui îl pronunţă Pion sau Peon, ori această pronunţie este cu totul singulară într-o arie în care toate cuvintele începute cu pi se pronuntă chi. Numai o interdicţie cu caracter religios a putut permite conservarea ca atare a numelui. Mai mult, este interesant că utilizând seminificaţia din egipteana veche a cuvintelor: pi=casă şi on=coloană. Pion ar însemna Casa Coloanei, adică exact ce par să reprezinte complexul Toaca (casa) – Panaghia (coloana). Panaghia este o stâncă situată la nord-est de vârful Toaca, are o înălţime de aproape 70m şi un diamentru de 40m, poziţie ce îi asigură unicitate în Carpaţi. 5. Un alt argument îl poate constitui faptul că grecii lui Strabon călătoreau frecvent spre ţărmurile Pontului Euxin, unde aveau cetăţi proprii, astfel încât puteau foarte bine să afle cu uşurinţă de existenţa unui munte renumit în partea răsăriteană a ţării daco-geţilor. Mai mult, din Cetatea Albă se putea vedea Ceahlăul, fenomen ce nu putea să scape grecilor locuitori antici ai cetăţii. Un zigurat gigantic, încununat de un vârf În concluzie, Ceahlăul a atras atenţia oamenilor din cele mai vechi timpuri prin apectul său inconfundabil, de zigurat gigantic încununat de virful piramidal Toaca, alături de care străjuieşte stânca Panaghiei, dar şi prin contrastul frapând de altitudine faţă de munţii ce îl inconjoară, fapt ce îl face vizibil de la mari şi foarte mari depărtări. Cu toate acestea, Ceahlăul este absolut unic prin fenomenele optice ce se petrec pe vârful său la răsăritul soarelui, în prima decadă a lunii august, când se formează imaginea holografică a Căii Cerului ce precede umbra piramidei. Aceste fenomene au fost remarcate incă de la sfarşitul paleoliticului, când pe platoul muntelui existau locuiri swideriene, cu 12.000-10.000 de ani in urmă. Ulterior, probabil în neolitic, muntele a fost sacralizat, simbolul piramidei pătrate de la vârf apărând pe ceramica cucuteniana de la Târpeşti, localitate din apropiere. Probabil tot de atunci datează si Sărbătoarea Muntelui, apariţia ei fiind legată direct de fenomenele optice amintite. Muntele sfânt al dacilor, Kogaiononul, este apropiat sonor de denumirea vârfului central al muntelui, Bâtca Ghedeonului, din a cărui parte estică izvorăşte pârâul cu acelaşi nume, Ghedeonul, pe care este posibil să îl fi avut în vechime şi Bistriţa, afluent drept al Siretului, Hierasos-ul (Sfântul) anticilor, al cărui nume îl justifică în acest mod. Pe baza interpretării legendei biblice a lui Ghedeon, rezultă că sub acest nume a fost disimulat vechiul nume al muntelui sfânt. Toponimele Ceahlăului, o interesantă şi incitantă îmbinare între dacic si creştin, pledează în acelaşi sens. Al doilea munte sfânt al creştinătăţii ortodoxe După Muntele Athos, Ceahlăul este al doilea munte sfânt al creştinătăţii ortodoxe, fapt dovedit de susţinuta activitate monahală desfăşurată pe acest munte cu cea mai bogată toponimie creştin ortodoxă din Romania. Toate acestea arată că aici a avut loc un transfer de sacralitate de la dacii zamolxieni la cei creştini ortodocşi, ceea ce impune celor ce îl vizitează un respect cuvenit atâtor milenii de sacralitate.

Kogaionul dacic

După cum se ştie, în operele scriitorilor antici greci si latini informaţiile despre daco-geţi sunt rare si fragmentare, iar ei inşişi nu au lasat, cel puţin din cât se cunoaşte până acum, nimic scris despre civilizaţia lor. În aceste condiţii, este dificilă reconstituirea universului lor spiritual, multe dintre aspectele acestuia rămânând în domeniul ipoteticului. Cu toate acestea, datorita originalităţii concepţiilor morale si religioase, concepţii care au stârnit interesul filosofilor, istoricilor, geografilor, medicilor si poeţilor antici, informaţiile referitoare la acestea sunt cele mai numeroase si asa se explica de ce, după cum afirmă V. Pârvan, „antichitatea recunoştea unanim adânca religiozitate a geţilor”.

În acest context, una dintre cele mai valoroase informaţii privind religia daco-geţilor o găsim la Strabon (Geographia), care, după ce menţionează că Zamolxis, la început mare preot si apoi zeu suprem, trăia într-o peşteră inaccesibilă altora si că anual venea la el regele pentru sfat de taină, referindu-se la muntele pe care acesta trăia, consemna că :„până şi muntele (cu peştera) a fost socotit sfânt si aşa îl şi numesc. Numele lui este COGAIONON, la fel ca al râului care curge pe lângă el”.

Plasarea zeilor cereşti pe vârful munţilor era un fapt obişnuit si la traci, fraţii dacilor, dar şi la greci, romani si celţi, pentru care munţii erau sălaşuri ale zeilor, asa cum a fost Olimpul sălaşul zeilor greci si înainte de acesta Olimpul divinilor pelasgi.

Dupa R. Vulcănescu, dacii se urcau pe culmile munţilor pentru a se ruga, pentru a fi mai aproape de cer, în care credeau că sălăşluiesc zeii lor, iar incintele sacre de pe crestele munţilor au fost locuri de contact cu divinitatea.

Unde se află Kogaionul?

Menţionată pentru prima dată de Strabon, existenţa Kogaiononului ca munte sacru este confirmată şi din alte surse antice. Astfel, de la N. Densusianu aflăm că poetul roman Papinius Statius plasa Muntele Sfânt al dacilor in apropiere de Tapae, din moment ce armatele împaratului Domiţian ar fi alungat dacii de pe crestetul lui. Se ştie că, deşi învingători în luptele din anul 88, de la Tapae, romanii au facut o pace avantajoasă pentru daci. Cât despre ocuparea ariei sacre de către romani există serioase indoieli, având în vedere atât stilul exagerat de laudativ al poetului la adresa împăratului, cât si totala tăcere a altor izvoare privind acest eveniment, care nu putea rămâne fără răsunet în lumea antică…

Tot din „Dacia preistorica” aflăm că Martial se referea şi el la „Muntele cel faimos din ţara hyperboreilor, unde zeii se legaseră, cu jurământ lângă altarul cel mare, să lupte uniţi contra titanilor şi unde vechii giganţi asaltează pe zeii olimpici”.

Revenind la menţiunea lui Strabon, trebuie să recunoaştem că elementele de identificare ale muntelui sfânt sunt puţine: un râu cu acelaşi nume care curgea pe lânga munte si existenţa unor peşteri, cât de cât locuibile.

Ipoteze de identificare a muntelui sacru

Insuficienţa reperelor, dar şi analiza lor, uneori superficială, a determinat formularea mai multor ipoteze referitoare la identificarea muntelui sfânt al dacilor cu diferite masive din lanţul carpatic.

Dacă ne referim la cel de-al doilea indiciu dat de Strabon, prezenţa peşterilor, atunci doar Ceahlăul, Bucegii si Grădiştea Muncelului întrunesc condiţii geologice favorabile formării acestora.

Ceahlăul este Kogaiononul?

1. Primul şi cel mai important argument pleacă de la însuşi numele Cogaionon. Pe platoul superior al Ceahlăului, în partea sa centrală, există vârful Bâtca Ghedeonului, ori la câteva sute de metri spre est, de sub Piatra Lată din Ghedeon, izvorăşte pârâul Ghedeonului, care mai la vale devine Izvorul Muntelui. Ultimul toponim, unicat în Carpaţi, poate fi citit şi ca Izvorul Ghedeonului, ţinând seama că muntele de sub care izvorăţte este chiar Bâtca Ghedeonului. Toate aceste denumiri disimulează vechiul nume Kogaionon.

Ce spune legenda lui Ghedeon?

Legenda lui Ghedeon din Biblie, conform căreia Iahve s-a arătat in vis lui Ghedeon şi i-a poruncit să distrugă altarul lui Baal şi să pună în loc altarul său, cerere îndeplinită întocmai. Apoi, dacă ne referim la aspectul Pietrei Late din Ghedeon, nici că se poate imagina un altar mai frumos, mai ales că spre apus dispune de un amfiteatru natural construit de însuşi versantul estic al Bâtcii Ghedeonului.

Bâtca- un cuvint dac

În oronimul Ghedeonului, remarcăm mai intâi originea dacică a cuvântului „bâtca”, apoi faptul că dacă numele acesteia ar fi venit, asa cum se afirmă, de la numele unui călugăr, atunci, conform tradiţiei din Ceahlău, ar fi trebuit, mai degrabă, să se numeasca Bâtca lui Ghedeon şi nu Bâtca Ghedeonului, adică tot aţa cum sunt alte denumiri: Peştera lui Vucol, claia lui Miron, Peştera lui Gherman, Pârâul lui Silvestru şi multe altele. De asemenea, denumirea Piatra Lată din Ghedeon, care numai de numele unui calugăr nu pare a fi legată, şi tot aşa toponimul Fundul Ghedeonului, semnificând aria din care izvorăşte pârâul cu acelaţi nume.

Consider că o astfel de disimulare a fost facută cu intenţia vadită de a transmite posterităţii că isihaştrii religiei lui Zamolxis au trecut la noua religie creştină şi, în deplină cunoştinţă de cauză, ne-au transmis numele străvechi al muntelui, disimulându-l prin cea mai potrivită legendă biblică. Coexistenta unor elemente ale religiei străvechi, alături de elementele ortodoxismului au fost remarcate încă din secolul al XVII-lea de Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei”, în unele locuri ele persistând până astăzi.

Un alt indiciu- toponimia din Ceahlău

În ceea ce priveşte prezenţa peşterilor, în Ceahlău se găsesc câteva peşteri, care, aţa cum o demonstrează şi toponimia, au servit la adăpostirea unor călugări şi poate chiar ca locaşuri de cult.

În acelaşi context, toponimia Ceahlăului este un amestec interesant de denumiri dacice (Bâtca, Brina, Curmătura, Dochia, Durău, Detunata, Stănile, Lespezi, Piatra, Poiana etc.) cu denumiri creştine (Toaca, Panaghia, Schitul lui…, La scaune, Săhastru etc.). Aceste consideraţii toponimice se pot constitui într-un argument de sine stătător, întrucât nicăieri pe întinsul Carpaţilor, vechile denumiri dacice nu se îmbină atât de bine şi de frecvent cu cele creştine.

2. Alt argument legat de hidronimie se referă la vechea denumire a Siretului, cunoscut in Geographia lui Ptolemeu cu numele de Hierasus (Sfintul in lb. greacă). Trebuie să recunoaştem că o asftel de denumire, unică în antichitate, presupunea o hierofanie de notorietate in bazinul său hidrografic şi Ceahlăul putea fi aceasta. În acest sens, având în vedere stratificarea hidronimelor şi sacralitatea râului Kogaion (Ghedeon) afluent drept al râului Istriţa, la rândul său afluent drept al vechiului Hierasos, nu excludem posibilitatea ca numele primului să se fi extins şi asupra celui de al doilea.

3. Un alt argument şi poate cel mai important, dar de data aceasta ţinând într-o oarecare măsura de miracol, constă în faptul că în prima decadă a lunii august, la răsăritul soarelui, umbra vârfului piramidal Toaca combinată cu umbra vârfului Piatra Ciobanului formează, timp de peste 80 de minute, o hologramă naturală, gigantică, incredibilă şi terifiantă cu aspect de piramidă perfectă.

Prin unicitate şi măreţie umbra piramidei a constituit, fără îndoială, din cele mai vechi timpuri o autentică hierofanie şi, constituie principalul motiv pentru desfăşurarea, în timpul apariţiei sale, în prima decadă a lunii august, a Sărbătorii Muntelui, o sărbatoare uraniană, cu o vechime posibilă de 5.000 de ani peste care s-a suprapus o sărbatoare creştină.

Un alt fenomen optic, cu care debutează formarea hologramei naturale a umbrei piramidei, deşi de mai scurtă durată, este probabil chiar mai important decât acesta şi constă în apariţia spre vest, pentru câteva minute, a mirificei Căi a Cerului. Datorită jocului de lumini şi umbre din primele minute ale răsăritului, umbra vârfului se pierde în adâncimile cerului, astfel incât pare că între cer şi pămint s-a deschis un imens ţi nesfârţit drum întunecat mărginit în stânga de un parapet luminos. Ori este sigur că această sublimă cale celestă a fost observată de oamenii muntelui, în special de sacerdoţi, din cele mai vechi timpuri.

Continuarea în articolul următor.

Ultimul care pleacă din România să stingă lumina!

Sloganul de mai sus nu îmi aparţine, nu îmi reprezintă opinia proprie faţă de ”ţărişoară” şi nu îl susţin; deci voi aduce argumente împotrivă-i.

Este adevărat, patru milioane de români muncesc în vestul Europei. Dar unde cheltuiesc ei banuţii câştigaţi cu a frunţii sudoare? Aţi ghicit! Se întorc în România pentru că aici sunt ACASĂ. Cred că 80% din români au o rudă sau cunoştinţă în Italia sau Spania; deci ştiţi ce spun ei: că Paştele nu e Paşte dacă nu sunt acasă, Crăciunul nu este la fel petrecut printre străini. Românii sunt printre popoarele cele mai ospitaliere din Europa, ca oameni ne caracterizează căldura sufletească şi este normal să te simţi în largul tău printre ai tăi.

Să luăm englezii şi nemţii ca exemplu: la ei gradul de civilizaţie ridicat produce şi o răcire a relaţiilor interumane. Sunt ei mai cumsecade? Nu. Sunt ei mai deştepţi, citiţi? Nu cred. Mai frumoşi? Tot nu. Şi acum punctul forte; au ei femei mai frumoase ca ale noastre? Clar, nu! Atunci de ce să nu ne mândrim? Bine, intenţionat nu precizez de: autostrăzi, Mercedes, Rolls Royce sau nivel de trai.

Am să repet următoarea idee până mă las de bloging: Ce transmitem noi aici îşi are ecoul şi în afară! Cum să ne vadă alţii lebede dacă noi ne considerăm gâşte? Totul pleacă de la mentalitate şi educaţie. Ia mai daţi-i una după ceafă pruncului vostru dacă îl vedeţi că mănâncă îngheţata şi aruncă ambalajul la întâmplare! Ar fi primul pas în a vă da seama că nu aţi fost în stare să-i oferiţi cei şapte ani de acasă… şi trebuie să faceţi ceva.

Voi face tot posibilul să scriu un articol în fiecare zi, în care voi aborda subiecte pe care le-aţi uitat sau nici nu aţi ştiut că există în ”ţărişoară”; bineînţeles legate de viaţa de zi cu zi corelată cu istorie. Deasemenea am primit multe mesaje, comentarii şi sugestii. Cineva îmi spune pe mail că nu îi place romanul meu ”Templul Păgânilor” pentru că nu are poze de interior; eu îi răspund că fondul contează şi nu forma; calitatea cărţii.

Aseară am rămas plăcut surprins să văd că pagina ”Blestemul Şarpelui” de pe acest blog a fost accesată de 500 de vizitatori. Sunt copleşit de emoţie şi recunoscător tuturor. Voi face totul pentru o Românie mai bună şi frumoasă în inimile noastre.

Apreciez toate comentariile, pozitive sa nu, important este să fie constructive. Vă mulţumesc!

”Nu este altă mai de folos zăbavă decât a cărţilor cetire…”

„Ce-mi pasă mie moldovan ruginit de scenele voastre din Italia, de serile voastre pariziene, de amintirile voastre din străinătate, de fantomele voastre nemţeşti, de comediile voastre traduse şi imitate! Zugrăviţi-mi mai curând o icoană din ţară, povestiţi-mi o scenă de la noi, pipărată sau plină de poezie, o mică scenă improvizată, căci bunul şi răul, simplul şi emfaticul, adevărul şi ridicolul se întâlnesc la fiecare pas.”

Alecu Russo, 1839

Suntem în anul 2010, într-o Românie în care după 1989 libertatea a fost greşit înţeleasă şi interpretată de fiecare după bunul plac. În aceste timpuri ”de cotitură” în care tinerii coboară la toneta de lângă bloc pentru a cumpăra reviste viu colorate în care vedetele lor preferate apar în ipostaze mai mult decât indecente; în aceste vremuri când oameni în toată firea sunt interesaţi numai de ce a mai făcut controversatul personaj X: top model, fotbalist, actor în filme pentru cei singuri şi frustraţi, sau orice altă ”vedetă” autohtonă şi tipică plaiurilor mioritice; mă întreb, oare ăsta să fie viitorul în care trăim, către acest viitor şi-a îndreptat Aleccu Russo îndemnul?

Am plecat pe un anevoios drum ”pentru zugăvirea unor icoane din ţară” prin pasiunea mea pentru scris. După doi ani de muncă am reuşit să-mi lansez primul roman la care am lucrat în paralel cu o a doua lucrare ce sper să vadă lumina tiparului în luna mai a acestui an. Peste tot mă lovesc de sloganul: În România nu se mai citeşte! Degeaba scrii că românul e pasionat de… personajele de mai sus.

Numai dacă aruncăm o privire în istoria literară interbelică vedem că avem cu ce ne mândri. Există încă valori naţionale şi oameni care îşi aduc contribuţia la valorificarea lor dar nu reuşesc să ”scoată capul la lumină” datorită acestui circ monden, ridicol şi, în cea mai mare măsură, încăpăţânării cu care 80% din publicaţiile naţionale preferă să promoveze subiecte şi personaje de prost gust.

Este primordial să ne interesăm noi românii şi la nivel de ”ţărişoară” de ceea ce ne face cinste şi mai apoi să avem pretenţia unei recunoaşteri internaţionale. Mă repet, avem cu ce ne mândri! Dan Brown a scris trei romane în care promovează subiecte tipic americane: N.A.S.A., C.I.A., … dar a cunoscut succesul abia după apariţia ”Codului lui Da Vinci” unde s-a reorientat către istoria medievală a Europei şi a cavalerilor cruciaţi. De ce? Pentru că americanii nu au nici măcar istorie medievală, ca să nu mă refer şi la cea antică. Ei îşi promovează valorile prin tot ce înseamnă carte, film sau alte lansări internaţionale.

Vă mulţumesc!

Mândria de a fi român

Istorie şi onoare.                                                             

Noi am fost aici de la începutul timpurilor, de când Dumnezeu l-a modelat pe om după chipul şi asemănarea sa, sau primatele au început primele forme de socializare… Au trecut peste noi: romanii, ungurii, tătarii, turcii, nemţii şi ruşii, dar noi am rămas aici. În istoria antică a tuturor popoarelor există un singur factor comun: onoarea. Onoare în viaţă, onoare în apărarea familiei, neamului şi o moarte onorifică, demnă pentru a te alătura strămoşilor tăi. Popoarele vestice, cu religie majoritar romano-catolică, încă mai venerează divinităţi antice celtice; nordicii se tem şi astăzi de mânia lui Odin. Dar noi, românii?  Nu avem strămoşi a căror amintire merită cinstită? Nu cade şi pe umerii noştri datoria sacră, cinstea sau onoarea de a ne aminti?

Am plecat de la o lacună descoperită în cultura generală a semenilor mei la capitolul istorie antică şi anume populaţia geto-dacică. Unii români, în special cei tineri, deţin mai multe informaţii despre piramidele egiptene sau Zeus din Olymp decât despre propria lor istorie. În ziua de astăzi nu mai putem spune că nu avem la dispoziţie mijloace de informare dar, tristul adevăr este că puţini mai sunt cei interesaţi. Lumea este într-o continuă mişcare şi din toată această dezvoltare informatică şi tehnologică uneori trebuie să alegem originalul sau, de ce nu, să ne întoarcem la origini.

Consider că îmi voi face datoria, aducându-vă în atenţie adevăruri istorice, ”detalii picante”-aşa cum le spun eu, fapte măreţe şi demne de amintit; într-un format cât mai atractiv, poate fascinant, dar niciodată plictisitor.

Vă mulţumesc tuturor!